Cum arata o minune...

[scrisa in 2011, regasita si rescrisa prin 2014, publicata acum]
 

candva prin mai, 2011.
"cum arata o minune!?
Asa, de exemplu. dar mai sunt si alte feluri...

 

 

Faptul ca sunt acum la masa si stau cu picioarele pe scaun, in chiloti, rupta de obosita dar VIE este tot o minune.
Am ajuns acum 50 de minute acasa (2.45, noapte). Ziua de azi nu o voi povesti probabil nimanui vreodata. [uite ca pot acum sa vorbesc despre ea...]

Am facut cea mai mare nebunie de pana acum...si pot sa spun ca ma bucur nemaipomenit de mult ca traiesc. Poate ca dupa noaptea cand, in liceu fiind,avusesem accident de masina si medicii mi-au zis ca am toate sansele sa mor. Dimineata, m-am trezit asezata sezand langa pat - incercasem toata noaptea sa nu adorm dar m-a razbit somnul, si aproape ca nu-mi venea sa cred ca sunt in viata. (dar asta e o alta poveste. )

M-am rugat azi la Dumnezeu de cateva ori bune, am avut, de frica, niste crampe la stomac cumplite, mi-au tremurat picioarele, efectiv imi tremurau (si eu nu am patit niciodata asa ceva in viata mea)..si in acelasi timp eram calma. Ma surprindea pe mine insami calmul meu....
......
Mi-e somn, mi-a fost al naibii de somn si pe drum...mi-am dat palme, am cantat....as fi oprit sa-mi iau o cafea dar eram desculta pentru ca bocancii, uzi fleasca, ii dadusem jos si conduceam cu talpile goale...
......
 Am avut parte astazi de toate, inclusiv de ploaie si mers pe munte noaptea. Am ajuns la liman la ora 1 AM. Acum am descoperit, dupa ce m-am spalat pe maini, ca am niste julituri si ghimpi infipti de la iarba uscata de care m-am tinut pe braul de mijloc in Crai.  Si ca sunt rosie pe fata f tare; nu ca n-as fi fost deja neagra...)
dar sunt fericita ca sunt VIE!!!

Sunt absolut nebuna. tot ce-mi doresc este sa nu uit vreodata ziua de azi si ceea ce mi-am promis.
dar...la cum ma cunosc probabil in cativa ani se va estompa...si cine stie daca nu voi mai ajunge din nou pe acolo. "


Ce pot spune acum, dupa 3 ani si ceva?? Ca imi e un dor NEBUN de Crai! Si ca am uitat ce mi-am promis. 

 

Aceea a fost o tura pe munte de 12 ore, pe braul de mijloc sudic in Crai, cu iesire pe inserat  in Lanturi-le pline de zapada inghetata, tura in care voiam cu tot dinadinsul sa pozez pui de capra neagra abia nascuti. Conditiile zapezii, apoasa, care se ducea la vale cu tine la traversarea jgeaburilor cate un metru....echipamentul mai mult decat precar.... faptul ca nu se vedeau momaile din zapada si nu mai facusem traseul, totul a fost o nebunie.  Dar am gasit ied abia nascut. Si acea intalnire nu o voi uita niciodata.

sffffaarrrrrr!

Afara statea sa ploua. Aceeasi vreme imbacsita care nu s-a schimbat de cand am venit aici.
Pe balcon nici nu mai indraznesc sa ies, vad doar blocuri in departare, in ceata, si o singura culoare. GRI!
Si ciori. Muuulte ciori. De fapt...cred ca asta m-a pus serios pe ganduri cand am inceput sa coc in mine ideea de a pleca de aici, acum cativa ani. Ieseam toamna de la servici, si pe straduta din Brancoveanu  care ma ducea la statia de metrou vedeam doar atat, pe bucata de cer ce mai ramanea intre cladiri: ciori, stoluri de ciori, sute de ciori. Croncaneau. Ma tot intrebam de unde naiba se aduna atatea si vin. Apoi intram sub pamant si faceam o ora pana acasa, timp in care vedeam oameni imbracati in culori inchise, si posaci (ca si mine, probabil :)) ).
De la balcon vedeam tot ciori. Dimineata ciori. Si oameni obositi/adormiti, imbracati in culori inchise.
Mi-am propus la un moment dat sa incerc sa observ daca imi place dintre toti oamenii aia vreun barbat. Daca imi atrage atentia vreunul. Nu s-a intamplat. Mai grav a fost ca, concentrandu-ma pe ideea asta am inceput sa vad  si mai multe detalii care nu-mi placeau. ..... Dar despre altceva voiam sa scriu.

Ma gandeam la ratusca mea si tocmai ii povestisem mamei ca imi e dor de  Tzusca si ca imi fac griji ca a ramas fara mancare, ma gandeam la motanul ramas acolo, singur, care cand apar imi doarme in cap, care se plimba dupa mine ca un catel, care dimieata cand stau pe buda din curte vine si zgarma cu ghearele lemnele , la Uca, Kaizer si Pintea (recunosc, nu ma pot duce niciodata singura la WC dar nu ma plang.... )....

Ma cuprinsese dorul de casuta si am inceput sa ma uit pe pozele recente facute acolo. M-am gasit in imaginile dintr-o intr-o plimbare intr-un sat parasit cu o matza in brate, apoi cu un dulau fioros initial, care dupa ce m-a mirosit, si l-am lasat in pace incercand sa nu simt frica, a inceput sa sara pe mine si sa ma impinga cu capul. ( nu pot posta poze, sunt impudice, asta pentru cei care stiu una alta despre caini si emotii). Tocmai ma candeam caintr-adevar, animalele ma iubesc. 

Atunci am auzit un ...sffffaaarrrr. E noiembrie, stiu, dar aveam geamurile deschise.
Mi-a intrat in camera si atras imediat de lumina s-a oprit pe lustra. Apoi s-a repezit in geam, zbatandu-se, si cand a gasit iesirea spre balcon a nimerit intre borcanele cu muraturi si s-a blocat acolo. L-am luat in pumn, ii batea inimioara nebuneste (o simteam pulsand in palma mea) era atat de mic, si se uita la mine cu niste ochi negri, inexpresivi. Cand s-a mai linistit, s-a infipt cu ciocul in pielea mea.
Si a tot continuat sa o faca, in timp ce ma straduiam sa pun bateria in aparat sa-i fac o poza.  O salbaticiune mica....prinsa intr-o mana de om. Ma intrebam oare cat ii e de frica, dar la un moment dat s-a linistit, statea cuminte, doar o gheruta si-o infipsese in degetul meu.  Cand i-am dat drumul, a sarit pe marginea ferestrei.  Ma gandisem la 2 posibilitati. Ori am sa deschid palma si nu va zbura imediat, ori va zbura direct pe fereastra.
A fost ca o scena cliseica din filme, a sarit marginea ferestrei, s-a uitat la mine un pic, o fractiune de secunda, si apoi sfffffaaarrrr, exact asa cum venise. 
Un pitigoi.

ISTORIA UNUI COPAC - metafora

(....)

Imaginati-va un copac  care creste pe o cladire in paragina.

poate ati vazut imaginea asta vreodata, eu in calatoriile mele am vazut de multe ori cladiri ramase in ruina pe care, vreo "samanta", adusa de vreo pasare sau picata din vreun copac  da la iveala un vlastar. In ani, copacul creste. In dorinta lui de viata isi infige radacini peste tot, intre caramizi, patrunde in fiecare coltisor gasit liber, se strecoara, se infiltreaza, isi creeaza o retea APROAPE infinita in interiorul acelei cladiri.

Vedeti imaginea?

Daca nu a fost smuls de mic,  oare ce solutie mai este acum pentru a-l desface de acolo?

Taiat cu totul?

Cine sa-l taie? cine se poate urca pe o zidarie in paragina sa-si faca curaj sa-l taie?

Se urca intr-o zi multi taietori de lemne, unii cad si mor dar  altii reusesc, SA ZICEM, sa taie vreo 2 crengi mai zdravene  si cateva micute.

OK, sa presupunem ca un taietor de lemne puternic ar putea sa taie intregul copac.

Toata cladirea ramane insa impanzita cu radacini. La prima ploaie..... orice mladita poate iesi ici....colea.....si poate creste o padure intreaga.

Sa retencuiesti cladirea....cu mult simt de raspundere incat incet sa elimini posibilitatea de a mai rasari altceva?  ok..... dar ar trebui sa o faci bine de tot.  Si sa pui stalpi de sustinere solizi .

Mai exista insa o alta posibilitate.  Sa darami cladirea cu totul, sa arzi sa macini si sa reciclezi ce mai ramane.

DIN TEMELII.  exista expresia asta si e des folosita, rar practicata.

SAU...sa lasi copacul sa creasca, pana se va darama cu ruine cu tot.

La mine la tara, cand vrei sa intineresti livada scoti  si radacinile din pamant. E multa munca, cea mai grea.  Dar cei care planteaza o livada noua, pe termen lung, cum se zice,  fac acest lucru.

Povestea ca "am dat jos comunismul in 89" e doar inca o poveste de "adormit copii".

Azi e ziua votului.

Ma duc sa-mi iau o cafea, in casa nu mai tin demult, si sa "tai o crenguta".

Postarea e lunga :), daca ceva nu ati inteles cautati la subsol legenda. 

m-am razgandit, nu mai pun acum legenda. Nu de alta, dar am uitat sa marchez cu steluta conventiile in text.

Poveste: 

- La doi ani si jumatate i-am intrebat in limba mea pe ai mei cine e ceausescu.

-Pana la 6 ani, ma  trezeam iarna la 6 dimineata cand paraia un radio stricat. In camera era frig. scoteam doar nasul de sub plapuma grea de lana si ascultam. Bunica-meu, in izmene, mesterea la butoane pana prindea o voce. Lui nu ii era frig. Bunica-mea reusea sa aprinda focul, incepea sa trosneasca in soba....sa miroasa a fum in aerul rece.....incet incet se incalzea, se lumina de zi.......bunicul inchidea radioul...si eu ieseam zambind de sub plapuma si plina de energia de a inventa alte si alte si alte dracii (nu exagerez. unii oameni stiu despre ce vorbesc).

-La 6 ani si ceva, dupa ce am ajuns la scoala, m-am intrebat in capul meu ce e cu poza aia pe care trebuia sa o vad zilnic deasupra tablei.  ADICA ....NU INTELEGEAM DE CE? N-am indraznit sa intreb asta.  AM incercat sa imi raspund singura multi ani......

-In schimb nu a durat mult, de cand am "intrat in societate", pana sa-mi intreb parintii de ce nu-l iubeste nimeni pe ceausescu. Perplecsi, luati prin surprindere, ai mei au trebuit sa-mi explice ceva, nu mai stiu insa ce. Stiu doar ca mi-au zis sa nu spun la scoala.

-Ceva mai tarziu, dar pana-ntr-a patra, m-am batut cu un coleg si am reusit sa sparg tabla si sa daram tabloul icoana. Atunci a fost cel mai mare dezastru. Nu pentru tabla, pe aia au platit-o ai mei. Dar nu mai stiu de ce era tabloul compromis, si nu mai stiu cum a rezolvat conducerea scolii problema, erau panicati "ce o sa le spuneeemmm???". Treaba asta m-a pus si mai mult pe ganduri.

-Deasemenea n-am inteles la momentul respectiv de ce trebuia sa port cravata rosie. ZAU! Nu fac pe isteata, dar nu am inteles.

Stiu doar ca intr-a doua ne-au dus la pompieri si au facut ""pionieri" o jumatate din clasa intr-o manifestare cat de cat oficiala. Am fost foarte suparata pentru ca pe mine, fiind mai buna la invatatura, m-au m-au onorat cu acordarea calitatii de pionier la Primarie. Nu la Pompieri, ca pe prosti. De la marea manifestare nu-mi amintesc nimic. Imi amintesc insa de la Pompieri, era o zi de toamna, si oamenii aia care asistau aveau o atitudine demna, mi s-a parut mie. Nu solemna...demna!

-Pe urma n-am mai inteles de ce se supara tovarasu'pe mine ca imi inodam cravata. Asta dupa ce m-a amenintat ca imi scade nota la purtare  daca nu o tin la gat.  Era un inel de plastic transparen si trebuia sa o bagam in el. Eu il ignoram, asta cand nu il pierdeam in bataile cu baietii. Daca tot trebuia sa tin prostia aia la gat al carei rost nici pe ala nu-l intelegeam (doar ca se jerpelea sau statea stramba si trebuia sa am o grija in plus, ca de cald nu tinea si nici alta folosinta nu avea....aaa...ba da, am sters odata masa/banca cu ea dupa ce colegul meu de banca a scris tot felul de tampenii. Am dat cu scuipat mult si am sters-o. Nici atunci nu am inteles de ce m-a batut invatatorul. "Tovarasu' .....:( Irina a dat cu saliva pe banca".  AR fi putut macar sa imi explice cand m-a palmuit ce e aia saliva. Zau ca n-am inteles. Ala scrisese numai porcarii cu creionul si nu  aveam nici apa si nici o carpa sa sterg tampeniile lui.  Il chema Parsoaga.  (adica cu sh).

Si era prost, dar stia ce e aia saliva.  :)) ) ce importanta avea cum o legam? Inodata era mai practic si mai rezistent.

mda....

-Si mai departe n-am mai inteles de ce i-au chemat pe ai mei la scoala cand am sarit gardul.

Ne adunasera in curtea unei alte scoli, imbracati in pionier, si in ziua aia nu mai faceam ore. Trebuia sa vina Tovarasu Ceausescu, sau sa zboare pe deasupra....nu stiu si noi aveam niste stegulete cretine in maini.  Apropo, Nici alora nu le-am inteles vreodata rostul.  No...in fine, initial crezusem ca o sa fie bine ca nu facem ore....si ca va fi distractie. Dar cand am vazut ca stateam inghesuiti ca niste oi pe terenul de sport de la Scoala 3, noi....toti PIONIERII din oras, si cred ca erau vreo 7 scoli,  ca ne batea soarele in cap si nu imi explica nimeni nimic decat ca trebuie sa batzai din stegulete cand or sa ne spuna ei, am aruncat steguletele si am sarit gardul de plasa (inalt de la terenul de baschet) si m-am dus acasa.

 Aveam o fustita scurta de tot de pionier.  Eram mandra de ea.

 Aia chiar imi placea, era mai degraba ca o fusta de balerina....mai neagra decat negrul albastrui ale celorlalte fuste si mai scurta.  Cum oi fi sarit eu gardul ala in ea...ma intreb acum :))

-Iar la al 15-lea congres am lesinat. Ne-au tinut aliniati in sala de sport (era noiembrie si prea frig afara) ....o gramada de timp mi s-a parut mie....pana cand a ajuns o tanti de la Bucuresti care a inceput sa ne vorbeasca. Crezusem ca o sa aud ceva interesant sau ca macar are un scop toata adunarea aia. Adica....se facuse mare tam tam in scoala cu evenimentul cu pricina, si eram curioasa sa inteleg ce e acela Congres. Cand am auzit ca incepe sa spuna aceleasi lucruri pe care le auzeam zi de zi la TV, am lesinat. Nu glumesc! 
In cadere m-am lovit si cu capul de o banca. Imi amintesc ca m-am trezit intr-o clasa si invatatorul imi dadea palme peste obraji. Venisera ai mei speriati, toata lumea era ingrijorata, directoarea Vranceanu, care nu ma onorase  cu vreo intalnire in  particular decat atunci cand m-am batut cu un coleg in cancelarie era si ea acolo eu eram vesela ca scapasem de acolo.   
Aveam 10 ani.  Al 15-lea a fost, de fapt, si ultimul Congres. 

....

Ieri o intreb pe....A (o fata foarte desteapta, bucuresteanca, si nu taranca, ca mine :)  ) daca se duce la vot.
Imi spune zambind (si initial am impresia ca vorbeste despre alt subiect) ca "a vazut niste poze, afise...ca la circ, agatate peste tot deasupra soselei, si i-a ramas in minte o femeie blonda". Zic ... Udrea. Ca si cum nu m-a auzit, cica "nu stie cum o cheama, dar s-a intrebat ce cauta aia pe pozele alea cu presedintia".  Ii spun ca alea nu mai sunt valabile. Acum au mai ramas doi.    A. schimba subiectul brusc si eu raman masca si cu cuvintele in gat.
Daca situatia asta exista aici, in Bucuresti, ganditi-va putin cum e la tara, cum gandeste omul foarte de rand.....care poate nici nu stie sa scrie....cand in saracia lui primeste ceva util si asociaza asta cu bunastarea.  Se duce si pune stampila FIX pe imaginea pe care o vede zilnic pe obiectele primite, pe care le si foloseste. Ii poti invinovati?
GANDITI-VA!
si VOTATI!

Meditatiile Vulpitei (Povesti de la sfarsitul unei veri #2)

I-am zis: Vulpita, cand am cunoscut-o intr-un camping din Vama Veche. Si din pacate i-am uitat numele.
dar nu i-am uitat ochii, si felul cum isi cobora lent si doar pe jumatate pleoapele cand spunea urmatoarele cuvinte, la umbra unui dud, la o masa veche, intr-o zi de sfarsit de vara :

" Vreau sa fiu lumea asta.  (...) O sa inebunesc. Oricum sunt nebuna, dar macar am sa simt lumea asta, decat nimic.  (...) Asta e inteligenta: sa iti dai seama ca esti nebun. "

M-am gandit atunci instantaneu, oare cum eram eu la 17 ani? Tot nebuna, poate mai nebuna decat acum. Mi-am amintiti de Vulpita astazi, cand am pus mana pe manualul meu de fizica din clasa a 11-a. Incercasem sa citesc ceva ce ma depasea si am realizat ca trebuie sa-mi reamintesc lucrurile de baza.  Pe prima pagina am gasit scris :
 " I'm an alien
I'm a little alien
I'm an Englishman in New York

FIZICA
Manual pentru clasa a XI-a

(si dedesubt, un alt scris, care nu e al meu, dar nici nu stiu al cui este, desi logic ar putea fi al unei singure persoane)

Be Yourself
   No matter what they say"

(Cartea era plina de notite si de idei scriese pe langa text, prin poze, pe coperti, prin orice spatiu gol. In anul acela am luat premiul 3 pe tara la fizica) 

vis de vara

Nici n-au trecut 10 zile de cand m-am intors de la mare, dupa 3 saptamani, si deja o visez obsesiv. E a 4-a noapte consecutiva in care visez cum ma scufund in valuri, cum ma las in voia lor, ma chinuie senzatia de dor de apa....   de invaluirea ei.

Scriam acum vreo 2 saptamani, pe plaja Vamii Vechi:   "N-am rau de mare. dar am rau de uscat. Mi-a fost cumplit de greata intr-o vara in care am plutit pe valuri imense o ora - privind cerul, cu apa descurcandu-mi parul si impletindu-mi-l apoi cu alge - cand am iesit apoi pe mal.
Ma duc in valuri.
Si toata frica din mine ma duc sa o spal, ca atunci cand am trecut Bicazul inot.
Miroase ciudat, a maruntaie putrede de mare, rascolita in adancuri de vant, de propriile ei valuri ca de de ganduri, o fiinta.
Se aud pietrele ravasite la tarm, in apa, ciocnindu-se unele de altele. Ma duc. "

Anatomia unui vis in prag de toamna

(intre 4 pereti de beton, basca un tavan si o "podea" )
am sadit seminte de aripi
in creier, pe umeri, pe brate.

sunt aripi pitice, dar multe!
imi doresc sa rasara mai repede, sa creasca
caci vine toamna, ploaia, iarna
si ferestrele se vor inchide.

vor naparli copacii
vor naparli aripile...

iar aripile naparlite nu zboara.

Cu vantul pe umeri (Povesti de la sfarsitul unei veri #1)

Era singura.
Incremenise acolo, ca un fel de Atlas feminin dar tinand nu cerul, ci vantul pe umeri. Si marea  se zbatea la picioarele ei asteptand sa le mangaie.   Putinii oameni care mai treceau nici  macar nu-i aruncau o privire.

Venise inca o toamna, si chiar daca ar fi putut sa plece n-ar fi vrut.
Se priveau pentru vesnicie.... si eu, si Marea.

legenda, ca sa nu stati sa cautati:
http://ro.wikipedia.org/wiki/Atlas_%28mitologie%29

Povesti de la sfarsitul unei veri

Dupa ce vara a plecat, si o data cu ea si “”vamaiotii””, au mai fost totusi unii care au intarziat  pe malul marii. Intre ei si eu.  Atunci ies la iveala multe povesti  care se ascund, voit sau din prea multa uitare de sine, in rasetul si agitatia Verii.

Da…toamna….cand incepe sfarsitul…cand incepe un nou inceput .  Cand se face liniste, si ai vreme sa asculti. Sau vreme sa povestesti.

Dealtfel…nu am inteles niciodata pasiunea pentru caimac. Mi-a placut insa zatul. Unii isi citesc in el soarta dar deh….nici in asta nu cred.

 Pentru ca prea rar cred in sfarsitul ala…”de tot”,  iar “un sfarsit e un inceput” a devenit deja un cliseu spus de toti inteleptii,  dintre care multi doar l-au citit prin vreo carte.

Cred insa ca povestile sunt facute ca sa fie spuse, si cele mai multe uitate.  

Iata prima poveste, citit-o si uitat-o : ....

omul devenind conventie

traim in conventii...pana unde vom ajunge cu ele?
vom inventa oare conventii, si oare  ne vom acomoda cu ele, si pentru cele mai elementare gesturi fizice   5kkkkk,l mmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmm  (( aici a fost un pui de gaina care a intrat in casa si s-a urcat pe tastatura))?
 Pentru multe deja exista.  Ne pupam conventional. ne sarutam, conventional. Ne atingem tot  asa, cand dam mana unul cu altul, de exemplu, sau cand ne imbratisam zambind fals,...sau conventional.
 Cred ca, pana la urma putem chiar si plange conventional.  Nu ma intrebati ce legatura are asta cu articolul pe care il  shar-uiesc aici.

http://www.economistul.ro/mai-valoros-decat-aurul-bitcoin-moda-trecatoare-bulb-de-lalea-sau-un-agent-al-schimbarii-a6696/

Totul a deveni o moneda de schimb.
Orice lucru a capatat, CONVENTIONAL, o valoare.
Fizic vorbind...de indepartam tot mai mult de ideea de "troc".  Care contine cumva si ideea de "afect" si de "tactil", si ...dupa parerea mea, ideea de OM.



Dar....ma intreb: oare cand mangaierea pura si blanda va deveni o conventie....oare cand va ajunge moneda? Si, cu greu o spun....oare cand a IUBI, in orice fel, fizic facand dragoste, psihic facand dragoste, intelectual la fel, cu sufletul care se zbate in burta sau in cosul pieptului, cu mintea  care vrea sa se ascunda de sine.... Da....oare CAND, a Iubi...asa cum si cat o putem face fiecare, oare cand a iubi ar putea avea un pret?
Asa...printr-o conventie.

Oare cand....a iubi.....ar putea deveni atat de meschin incat sa se aseze langa o rigla si sa se masoare. Conventional?  Si apoi...in functie de parametri, sa-si puna o eticheta: COST ATAT!

Si nu, nu ma refer la tarfe.  Si nici la tarfi.

Candva, cand aveam flori de piatra pe balcon

Am vizitat intr-o zi ploioasa, nu demult, un sat.
De fapt, am vrut mai degraba sa gasesc ceva frumos de fotografiat, dar am ajuns sa colind prin case parasite, in ruina, sa-mi imaginez cum oare a fost "viata in ele cand erau vii", cand aveau flori in ferestre, cand in diminetile de iarna focul incepea sa paraie in sobá de cu intuneric, si copii se bagau cu nasurile sub plapumi ca sa mai doarmá. Cum barbatul isi tinea in brate muierea dupa o zi de munca, si cum pielea ei mirosea a lapte proaspat.

Si am iesit din acel sat, zgariata pe picioare de rugii care cresteau pe treptele de piatra, zgariata pe retina de ceea ce vedeam, zgariata pe inima cand am realizat ce inseamna paragina, si "parasirea", dar cu lacrimi de ploaie, si petale de trandafir in par de la boltile neingrijite pe sub care, ma strecurasem.....poate hoteste....sa trec.

Pentru ca ... uneori e mai greu sa iesi dintr-un loc in care abia ai reusit sa intri. "    ""   """"


"Ce sa fac...daca am o pasiune din a intra in case parasite, si a cauta viata in ele, cu riscul de a se darama pe mine. "
Imi plac povestile....

 

23 mai, aducerea stupilor la Casuta Verde

Neataaa!!! A fost o noapte alba...ma rog, cam pe jumatate alba. Ca toate noptile cand tatal meu aduce stupii la casuta, si trebuie descarcati. De data asta nu ne-au mai intepat albinele. A inflorit salcamul in doar 2 zile.....la 3 noaptea cerul era plin de stele si cantau 1000 si una de pasari in padure. Acum toata lumea doarme.... eu si pasarile nu. Cand va rasari soarele ma urc in fanar sa pozez codrosul care si-a mutat puii.
Azi o sa progresez in a lucra cu albinele. Sper sa nu ma mai intepe nu stiu cate de fata, ca anul trecut:)).

9 vieti

cand ploaia care a udat pamantul se usuca, cand tarana se  zvanta si lutul devine pufos, din loc in loc ies aripi albe de primavara.

sa traduc?
cand lacrimile  usuca obrajii scofalciti de durere, cand izvorul se simte el insusi secat, in colturile ochilor se infiripa zambete, timide, nascute din saramura durerii.
Sunt zambete rosii si galbene, micute dar vii.
Zambetele astea mici deschid ochii si vad soarele. Cresc in caldura lui. Si devin o vara insorita, se coc in ele insele, rodesc atunci cand devin toamna si se lasa ninse prin zapada sarata a propriilor lor ierni. Sunt zambete-lacrimi, si nu mor niciodata. Doar se transforma.

N-am reusit cateva zile sa-mi scot din minte o vorba pe care mi-a zis-o tatal meu cand aveam vreo 4-5 ani, un citat dintr-un fizician celebru (nu stiu detalii) "Nu mai plange Cati, mama n-a murit, mama se transforma".

Sa mai traduc?
viata e uneori atat de mica.....pe masura celui care o traieste.
Cand te uiti la moarte ochi in ochi intelegi uneori cat de mare esti. Cand te uiti la Frica printr-un ochean intors si o vezi cum s-a ascuns atat de adanc si de perfid in tine, parca incepi sa crezi ca totusi exista moarte.
cand  durerea nu mai poate incapea in inima ta, cand vulcanul rabufneste stii ca in el e de fapt bucuria de a trai.
Cand oamenii de langa tine mor, sau mor.....sau doar se prefac ca mor, sau au murit de mult, ce poti face oare? ii tragi de ceafa, dar nu-i poti cara dupa tine.
Ori mori si tu, ori rabufneste in tine "vulcanul.
Daca ieri spuneam ca mi s-a spus ca sunt pisica, azi spun ca nu o data m-am intrebat cat peste 9 vieti mai am?
Nu de alta, dar am crezut ca vietile lui Jori nu se vor epuiza niciodata, si m-am inselat. Poate ma insel si cu ale mele....

Alb si rosu si negru

Atunci cand cercul devine patrat rosul devine albastru.
cand cercul se face oval cautam punctele cardinale intr-un pamant devenit din maron, auriu
Dar cand cercul devine arc verdele creste in el insusi, si asprimea lui doare.

Nu mai am pretentia sa ma inteleaga cineva. Nu m-am cunoscut eu insami pana acum, ce sa ma mai inteleg?

sunt verde, sunt moale, am colturi, sunt sageata, sunt lut modelabil, sunt rosie cand urlu din plamanii mei albastri plini de cer, am marea in pantec si zbor in ea caci sunt una cu ea, nu cobor, nu ma ridic, alunec....ma scufund cand vreau, ma scufund cand viata ma scufunda, ma ridic ...cand pot, sau cand viata ma ridica,
pe mana dreapta mi-a crescut o aripa
dar stanga a ramas o mana care alina.
Cand ma doare ceva, mana mea stanga vindeca.
am o mana care mangaie, iubeste, si o mana care zboara, scapa.....
o mana pe pamant, una in aer.
mainile mele n-au reusit sa ma rupa in 2 pana acum, desi sunt rupta demult.

m-am trezit in aceasta dimineata foarte devreme. pe noptiera de langa patul in
care eram am gasit o carte in care am citit ca ideea oamenilor de a imparti totul in bine si rau ne-a indepartat de Dumnezeu.
(3 apr 2014)

 (foto iulie 2013, Eforie Sud)

Zbor!

Vreau sa zbor! Sa redevin tiganca! Sa nu las urme pe pamant....sa-mi
spulbere vantul urmele lasate in aer...

vreau sa zbor, si Uitarea sa se uite pe sine.

rotund ca o inima fara colturi

(foto: aprilie 2009)

Candva demult a existat, in alta parte a acestui Pamant un om care mi-a spus ca sunt pisica.
pentru ca gustasem iaurtul inainte sa-i dau sa bea.
un om alaturi de care galbenul de aprilie al raurilor de rapita inflorita a fost mai galben decat orice soare din orice lume reala sau imaginata....
un tigan in urma caruia rosul a ramas mai rosu decat cel mai curat sange arterial
si mai negru decat sangele venos
un om care putea transforma otrava in miere si mierea ....in otrava
m-am otravit si otravita voi ramane.

trec anii, si pamantul se rastoarna peste noi, in noi,
si peste el insusi...caci Pamantul se invarteste.
Iar Pamantul e mic. Mic, rotund.....si acasa.
Ne putem rasuci in el vii, sau morti.
Putem oricand sa ajungem pe "lumea cealalta" sau in cealalta parte a lumii.

 

 

Cetatile sasesti din Transilvania - 2005 Institutul Francez Bucuresti

 expozitie de grup marca Mioritics.ro
http://photoraid.dordeduca.ro/
http://dordeduca.ro/

"Suflet Romanesc" la Chisinau- expozitie personala de fotografie

http://www.arta.md/news/2014/03/15/cristian-irina-suflet-romanesc.html

O expoziţie foto a unei artiste din România a fost vernisată la Chişinău

Chişinău, 27 mar. /MOLDPRES/. O expoziţie de fotografii a artistei Irina Cristian din România a fost vernisată astăzi, la Centrul "C. Brîncuşi" din Chişinău, informează MOLDPRES.
Autoarea a specificat pentru MOLDPRES că expoziţia, cu genericul "Suflet românesc", reuneşte peste 50 de fotografii, care au fost realizate în comuna Tigveni, Curtea de Argeş, în Valea Topologului, la munte şi la Bucureşti. Irina Cristian a spus că a fotografiat în special în zonele rurale, pentru că "oamenii de la sat sînt mai deschişi". Artista îşi doreşte o expoziţie personală de fotografie la New-York, SUA, după ce lucrările sale au fost expuse în cadrul unor expoziţii de grup la Parlamentul European de la Bruxelles, la Londra, Nurnberg şi alte oraşe.
Ghenadie Jalobă, preşedintele Uniunii Artiştilor Plastici din Republica Moldova, a menţionat că expoziţia are loc în contextul aniversării a 96 de ani de la Unirea Basarabiei cu România. "Multe din lucrările Irinei au "un ştiu cum" şi "un nu ştiu ce", vorba lui Eminescu. Am impresia că unele fotografii au fost făcute în Republica Moldova, avem multe în comun", a spus acesta.
la rîndul său, maestrul-fotograf Mihai Potîrniche a spus la inaugurare că anul acesta se împlinesc 175 de ani de la invenţia fotografiei. În prezent, practic fiecare om poate să facă fotografii cu telefonul mobil, atît de mult a evoluat arta fotografică, a adăugat Potîrniche. Potrivit sursei citate, în 2013, fotografi din Oradea şi-au expus lucrările la Chişinău, iar artişti din Republica Moldova şi-au prezentat lucrările la Iaşi şi Bucureşti.
Expoziţia "Suflet românesc" a fost organizată de Agenţia Informaţională de Stat "Moldpres", în colaborare cu Uniunea Artiştilor Plastici din Republica Moldova şi Trustul de Presă "Argeş Expres" din România. Ea va fi deschisă publicului pînă pe 30 martie.
Irina Cristian s-a născut la 1 februarie 1979 la Făgăraş, judeţul Braşov. A absolvit Universitatea Politehnică de la Bucureşti, specialitatea inginer electronică şi calculator. A făcut cursuri de jurnalism şi de manager în activitatea turistică. În anii 2012-2013 a activat la Trustul de Presă "Argeş Expres", Curtea de Argeş.

http://moldpres.md/News.aspx?NewsType=cul

 

"De la 0 la 2544- in lung, in lat, si pe inalt" - A doua expozitie personala

noiembrie 2013 - Curtea de Arges

Caleidoscop Argesean - prima expozitie personala

1 febr 2013