luni, 17 noiembrie 2014

sffffaarrrrrr!

Afara statea sa ploua. Aceeasi vreme imbacsita care nu s-a schimbat de cand am venit aici.
Pe balcon nici nu mai indraznesc sa ies, vad doar blocuri in departare, in ceata, si o singura culoare. GRI!
Si ciori. Muuulte ciori. De fapt...cred ca asta m-a pus serios pe ganduri cand am inceput sa coc in mine ideea de a pleca de aici, acum cativa ani. Ieseam toamna de la servici, si pe straduta din Brancoveanu  care ma ducea la statia de metrou vedeam doar atat, pe bucata de cer ce mai ramanea intre cladiri: ciori, stoluri de ciori, sute de ciori. Croncaneau. Ma tot intrebam de unde naiba se aduna atatea si vin. Apoi intram sub pamant si faceam o ora pana acasa, timp in care vedeam oameni imbracati in culori inchise, si posaci (ca si mine, probabil :)) ).
De la balcon vedeam tot ciori. Dimineata ciori. Si oameni obositi/adormiti, imbracati in culori inchise.
Mi-am propus la un moment dat sa incerc sa observ daca imi place dintre toti oamenii aia vreun barbat. Daca imi atrage atentia vreunul. Nu s-a intamplat. Mai grav a fost ca, concentrandu-ma pe ideea asta am inceput sa vad  si mai multe detalii care nu-mi placeau. ..... Dar despre altceva voiam sa scriu.

Ma gandeam la ratusca mea si tocmai ii povestisem mamei ca imi e dor de  Tzusca si ca imi fac griji ca a ramas fara mancare, ma gandeam la motanul ramas acolo, singur, care cand apar imi doarme in cap, care se plimba dupa mine ca un catel, care dimieata cand stau pe buda din curte vine si zgarma cu ghearele lemnele , la Uca, Kaizer si Pintea (recunosc, nu ma pot duce niciodata singura la WC dar nu ma plang.... )....

Ma cuprinsese dorul de casuta si am inceput sa ma uit pe pozele recente facute acolo. M-am gasit in imaginile dintr-o intr-o plimbare intr-un sat parasit cu o matza in brate, apoi cu un dulau fioros initial, care dupa ce m-a mirosit, si l-am lasat in pace incercand sa nu simt frica, a inceput sa sara pe mine si sa ma impinga cu capul. ( nu pot posta poze, sunt impudice, asta pentru cei care stiu una alta despre caini si emotii). Tocmai ma candeam caintr-adevar, animalele ma iubesc. 

Atunci am auzit un ...sffffaaarrrr. E noiembrie, stiu, dar aveam geamurile deschise.
Mi-a intrat in camera si atras imediat de lumina s-a oprit pe lustra. Apoi s-a repezit in geam, zbatandu-se, si cand a gasit iesirea spre balcon a nimerit intre borcanele cu muraturi si s-a blocat acolo. L-am luat in pumn, ii batea inimioara nebuneste (o simteam pulsand in palma mea) era atat de mic, si se uita la mine cu niste ochi negri, inexpresivi. Cand s-a mai linistit, s-a infipt cu ciocul in pielea mea.
Si a tot continuat sa o faca, in timp ce ma straduiam sa pun bateria in aparat sa-i fac o poza.  O salbaticiune mica....prinsa intr-o mana de om. Ma intrebam oare cat ii e de frica, dar la un moment dat s-a linistit, statea cuminte, doar o gheruta si-o infipsese in degetul meu.  Cand i-am dat drumul, a sarit pe marginea ferestrei.  Ma gandisem la 2 posibilitati. Ori am sa deschid palma si nu va zbura imediat, ori va zbura direct pe fereastra.
A fost ca o scena cliseica din filme, a sarit marginea ferestrei, s-a uitat la mine un pic, o fractiune de secunda, si apoi sfffffaaarrrr, exact asa cum venise. 
Un pitigoi.


Niciun comentariu: