marți, 1 octombrie 2013

Ocheade de octombrie

era in 2011, 15 octombrie.  Pecasem dupa capre negre in Crai, incercand sa prind ultimele zile de toamna. Se anunta ninsoare peste 2 zile si inrautatirea vremii.  Blocajul de la iesirea din Bucuresti mi-a incurcat insa planurile, si n-am mai ajuns unde voia.   Dupa o noapte in Ascutit, privind apusul acesta....

am  coborat in Poiana Zanoaga pe Turnuri, si nu ma mai dadeaam dusa! Am stat acolo, la soare, ore intregi. Iata ce scriam :

" in poiana asta am stat ieri dupa amiaza aproape 2 ore. ma relaxasem....adica scapasem de stres...m-am intins pe iarba...pana la masina mai aveam cam o ora. Era atat de cald....o lumina atat de aurie....o liniste superba....ma uitam la creasta, ascultam cate un pitigoi....ascultam cu sufla vantul prin padurea de brad....uneori adiera aducea cate o frunzulita rosie si o lasa sa cada in marea poiana....mai auzeam o gaita....am mai privit un vanturel survoland vazduhul.....uitasem de urs. de fapt am reusit sa uit."



 

"Ma gandeam daca chiar are rost sa plec...mancare mai aveam....haine da, dar nu simteam ca as mai urca din nou acolo sus....plus ca se anunta ca astazi ninge....ori eu ma bucuram de blandetea si pacea peisajului de la poale...ii cam ajunsese cat trasesem pe acolo pe sus. aveam cumva si un sentiment de implinire vazand de jos locurile prin care, cu cateva ore inainte fusesem.
am stat mult si m-am umplut de starea aia de bine....s-o intiparesc in mine.....s-o tin minte, sa stiu ce sa mai caut in mine, la ce sa ma conectez. De mutl nu m-am mai simtit pe munte atat de linistita ca in momentele alea din poiana. era de parca toata lumea era a mea.....am imbratisat muntele...vorbeam cu el....zambeam....si nu mai aveam nici un fel de frica....nici un stres....si dumnezeule cat de minunat e sentimentul de lipsa toatala a fricii.
caci da...oricat de curajoasa par eu....am o tona de frici. doar ca ma lupt cu ele. in astea doua zile de exemplu mi-a fost frica, sau am fost stresata de o gramada de lucruri....mai intai ca abia am reusit sa urc pana la cabana....si nu ma vedeam ajungand pana in creasta....apoi de urs...apoi ca ma prinde noaptea pe traseu.....apoi etc etc....pe creasta a doua zi alternam momentele in care am facut pauze lungi de poze cu un oarecare stres la gandul coborarii pe turnuri. caci ultima data am fost pe acolo acum vreo 8 ani si mi s-a parut atat de crunt (din cauza deshidratarii, facusem din Stana funduri pana pe Turnuri, toata creasta cu 1 litru! de apa)  ca mi-am jurat ca traseul ala nu-l mai fac la coborare. abia in poiana Zanoaga,....in caldura soarelui si cu conturile incheiate....am simtit din plin....dupa cat timp oare...adevarata tihna si dulceata a muntelui..." 

..
"dintr-o data am inceput sa vad tot felul de lucruri in jur, detalii pe care nu le vedeam in mod normal....sa vad altfel....cu cat stateam mai mult acolo cu atat culorile se intensificau si aveam sentimentul ca mi se curata un val de pe ochi.
aveam insa si un regret...ca vine vremea urata...ca nu voi mai avea curaj sa merg singura....iar iarna nici atat. si tocmai acum....
dupa un an si ceva de mers in gasca mare si galagioasa.....am revenit la bucuria simpla si poate egoista ( nu, doar am inceput sa ma educ.....caci iniante cand vedeam ceva frumos aveam o nevoie nebuna sa impart cu cineva.....sa mai vada cineva frumusetea de acolo, de parca altcineva ar putea vedea sau simti prin ochii si sufletul meu. o ineptie.)"


Si totusi, ma gandesc acum, cred ca prin pozele pe care le fac tocmai asta incerc, sa impartasesc ceea ce am vazut. De fapt cred ca asta e si unul din sensurile fotografiei, in general. 
A apărut o eroare în acest obiect gadget