Prin muntii Romanesti

Visul alb

Uneori visez imagini.  Unele dintre ele nu-mi ies din minte cu anii, raman acolo, si asteapta sa fie facute. Prea putine, dar se intampla asta, asteapta sa le vina momentul, asteapta sa ..."se alinieze" lucrurile. E straniu ca am si acum, cu toate detaliile, in minte un peisaj pe care il voi intalni candva. E de noapte. Si de munte. (asta apropo de povestea asteptarii, Emanuel).

Alteori visez principii. Cu principiile e mai greu, ideea pare clara in vis, dar daca nu o constientizez repede cand ma trezesc isi pierde .... cum sa zic....puterea, limpezimea, senzatia de existenta. Ramane ceva fad.
Mai am insa si acum 2 idei in cap. una are o varsta de vreo...13 ani. Si stiu ca e posibila, si va fi si pusa in practica, candva.

Azinoapte am visat un camp alb. Imens. Cu flori undeva pe el, roz, cu frunze verzi. mi-a curatat inima, m-am trezit instantaneu.

Am revenit din morti, ma simteam ca un copil, fericita, cu un sentiment dulce.  desi undeva intuitia imi spunea ca acea imagine, cu campul alb, imens, inseamna moarte.  E una din imaginile pe care nu le voi uita niciodata, si stiu ca o voi gasi candva.  Oare viata nu implica moartea?

E  greu pentru oamenii care simt intens si gandesc "anapoda", sa mearga inainte. Zicea unul odata ca simte enorm si vede monstruos. ....

Ciudat este ca la vernisaj, dupa ce oficialitatile si-au dat cu parerea despre pozele mele facute in ani, si pe toti coclaurii, si in cele mai multe situatii umbland de una singura (unii prieteni, printre care si eu,  :D au auzit ca mi se zice fata cu sacalul)) mi s-a dat cuvantul si mie. Si....nu stiu cum de mi-a zburat vrabiuta si am spus, direct, ca facand aceste poze am inteles ca exista Dumnezeu. Eu am inteles asta prin fotografie. Fiecare o intelege cum poate, cum il duce drumul lui.  Dupa care, m-am domolit si am povestit putin despre cateva poze care erau la indemana puse pe perete. Dupa care iar m-am plictisit. Si m-am trezit facand o figura de balet, in timp ce directorul muzeului vorbea. Parca asa au fost lucrurile, in ordinea asta vreau sa zic.
Cert este ca azi dimineata am reinviat. Si am vazut din nou cat de frumoase sunt rasariturile, mai ales toamna. Si am gasit din nou puterea aia enorma pe care o stiu in mine.

SUnt ragusita, ieri abia vorbeam. Azi sunt si mai rau. Alalteieri era sa raman fara ochi. Cum as mai fi putut face poze? Desi cand ma intreba un prieten demult ce m-ar putea determina sa nu mai fac poze, dupa ce m-am gandit ca as putea ramane fara maini si ce as face atunci?, tot i-am raspuns ca nimic. Si nu ma dezic. Am facut poze cu mana iin gips si cu dureri cumplite, n-o sa scriu aici si alte situatii penibil-absurde, dar eu nu le voi uita niciodata.

Ieri am spus "Adio". Si eu nu spun adio. Cred ca acum e a doua oara. Imi pare un cuvant patetic, ca sa nu spun isteric. Dar cand il spui fara conotatiile astea, uneori te poate face sa reinvii.

Asa ca am decis sa redeschid contul asta. Dar nu stiu nici eu ce voi ajunge sa mai postez aici.

Poveste mica despre Sulina

Sulina 2010. Un orasel, cu adevarat de la capatul lumii. Am gasit aseara in pozele vechi o colectie de imagini atat de ciudata si de eterogena, facute atunci, in 2 zile cat am stat acolo, care m-au fascinat: nu doar pentru cum exprima ele, in viziunea mea, portretul acelui oras, cat mai ales pentru cum reuseam sa vad lucrurile atunci.

Desi, daca ma gandesc mai bine, e o combinatie intre ce am fotografiat atunci, si ce inteleg acum, peste timp, din acele imagini. Imi par ......

Sulina

Sulina. Sau cum sa uiti ca mai exista altceva.

Caci apa...este un drum aparte. Un mediu aparte.

Iar la Sulina ajungi doar pe apa, in mai mult sau mai putin timp, depinde cu ce pleci din Tulcea.

(Nota1 : eram la un curs de fotografie. 

Nota2 ((scrisa aseara cand am dat de poze)): nu e bine sa ma plictisesc. Cea mai proasta idee e sa ma duci intr-un loc unde nu ma inspira nimic. Si n-ar fi atat de grav daca nu mi-ai spune sa fac poze, si mai ales sa-mi si sugerezi ce as putea face. Nu se stie ce ar putea iesi. Sunt capabila sa fac tampenii mari. Gratie lui F.C. La Sulina, intr-o biserica in paragina ( aplecarea lui F mi-a devenit evidenta pentru astfel de locatii), am fost incapabila sa fac ceva in afara de a ma uita la ceilalti cum faceau poze. Si pentru ca bruiajul si presiunea "concurentei"era mare, n-am reusit sa simt locul. Cel mai bine intr-o astfel de situatie, si am experimentat asta, e sa fiu lasata in pace, sa simt locul respectiv. Apoi o sa fac ceva. E posibil sa fac ceva ce voi intelege doar eu. Dar voi face. 

Nu ca atunci, in biserica, si mai ales nu ca atunci cand, pe un drum de tara, dupa ploaie, printr-un sat intr-o stare mizera...toamna tarziu, mi-a fost jena sa stau cot la cot cu ceilalti. Si nici nu aveam sculele necesare. Si pe tot acel drum am pozat numerele de la case. Fiecare cum era scris pe tablia lui. Pana si asta poate insemna portretul unui sat, sau a localnicilor. Care mai grijulii, care mai apropiati de estetic, care mai saraci, care mai avuti, care morti....care vii...etc. Ei bine, in momentul vizionarii pozelor, seara la discutii, navigand prin ce facusem eu, am crezut ca cineva va face criza de apoplexie, in timp ce ceilalti nu stiau daca sa rada sau sa se abtina iar pe mine m-a bufnit rasul.

Inveti si de aici ceva: nu-i simplu sa intuiesti reactia oamenilor privindu-ti "fotografiile". Decat daca mergi pe caile clasice. :))

Am dat in altele cand voiam de fapt sa povestesc despre Sulina, iar aceasta era doar o "nota", si nici macar ultima.

Dar da, si poate parea pretentios ce spun, dar, fotografia merge mana in mana cu psihologia mai mult decat, poate, orice alta manifestare....artistic-culturala. Zic poate. Ca sa mai am, peste vreo vreme, loc de intors. Pentru ca cine stie cate mai descopar de acum incolo.

Fotografia merge mana in mana cu toate celelalte .... arte.

Si ma gandesc acum....privind prin florile uscate si spicele de grau si crengutele de porumbe din geam la ploaia care susura neincetat....si nu mai cred ca e asa de pretentios ce zic: pentru ca fotografia e de fapt viata in sine. Pentru cine intelege ce spun. Pentru cine a simtit ca prin ea, timpul se abroga, si nimic nu moare.

Ei bine....la acel curs de fotografie, din Sulina, NU m-am plictisit. Pentru ca dupa povestea cu biserica m-am dus si am fotografiat pe unde mi-a venit mie, respectand totusi in linii generale programul stabilit.) Am inchis paranteza.

Am vrut sa scriu multe astazi. Dar s-a intrerupt curentul, dupa 4 zile de ploaie neoprita. Am sa pun doar 2 poze. Una de ieri, alta de azi. Si un afis.

doua pere puse pe plita raspandesc un miros ......of.....