Potopul

Fereastra ,ea, intr-o dimineata cu soare. Sa tot fie vreo saptamana si ceva de atunci.
Intre timp.....a plouat ca de Potop, aproape 5 zile.

scriam ieri dimineata:

E a 4-a zi in care ploua fara oprire. Si deja, fara speranta de oprire!

Incepe sa imi placa. Poate pentru ca devine halucinant. In curte musteste apa, daca ies pe intuneric, ma stradui sa o iau pe aleile pavate cu piatra de Topolog, dar pe urma ajung in iarba. Si merg la intamplare cu cizmele rosii de cauciuc lipaind prin apa. Aseara am cules cateva nuci si am facut cateva poze.

Apoi am facut focul si am stat in apa calda, aproape tremurand.

Ma usturau ochii de la privitul in calculator.

De cateva zile dorm si eu halucinant de bine. Dar azinoapte, auzind cum lipaia apa, cazand de pe acoperis in baltile formate sub fereastra micuta, visele mele si perceptiile au devenit ciudat de aparte.

Azi am pofta sa scriu. Nu ma simt in stare sa o iau de la capat cu adunatul animalelor in "Arca lui Noe". Am deja 7: un ciuf de padure, o capra neagra iarna mancand zapada, o cucuvea, un ausel, un set de starci cenusii, niste piciorongi urmati de o trena de limicole, o prigorie.

Nu-i mult.

Aici oamenii se trezesc si pleaca din noapte la lucru, coborand uneori prin noroaie sau prin zapezi 3 km pana in sat. Si de acolo mai departe, fiecare in treaba lui. Si copii la fel merg la scoala.

La pod, peste Topolog, e un sir de padure. Pe acolo isi fac veacul iarna lupii, apropiindu-se de sat.

Ploua atat de tare incat si Pintea, batranul, s-a refugiat in casa veche. Nu mai iese ca un bolovan, rigid, incercand sa dea din coada cand ies eu afara.

Azi am sa ma duc sa ma plimb, pana in sat, proband bocancii burducanosi de pompier. Si am sa scriu, si am sa-mi aduc aminte, uitandu-ma prin poze vechi de cativa ani. Mai "in jos" nu am curaj sa merg.

Nu am sa pot scoate masina din curte. Si chiar daca as face-o, daca i-ar porni bateria batrana, nu as putea iesi de pe ulita. Si chiar daca as iesi, pe islaz m-as duce invartindu-ma pe iarba, caci la vale direct, pe drumul spre biserica nu pot cobora prin huma imbibata cu apa decat daramand gardurile din jur. Si hai sa zicem ca as trece si de islaz, dar n-as mai putea ajunge inapoi.

Imi amintesc ca acum un an si jumatate, prin mai 2012 a plouat , dar totusi nu ca acum neoprit, zile si zile in sir. Din acest motiv aici in deal s-a oprit curentul. Veneam de la servici si stateam in bezna. Au fost cateva zile asa de intuneric. Nu aveam decat o lanterna careia i s-au terminat bateriile. Cum adormeam devreme, ma trezeam in toiul noptii. Ieseam afara. Era o bezna incat n-ai fi putut sa-ti bagi singur degetele in ochi.

Stiti cum poate fi intunericul asta? Atat de total incat fie ca deschizi fie ca inchizi ochii nu exista nici o diferenta?

(si-am fost sa ma plimb, si m-am intors ciuciulete, se oprise curentul si nu puteam lucra)
Perele puse pe plita raspandesc un parfum inebunitor. 

Fluturasi si (flori - de colt) si de stanca

recunoasteti personajele? e bine sa scotocesc prin pozele vechi.... habar u aveam ca aceasta exista...

expozitie

Ocheade de octombrie

era in 2011, 15 octombrie.  Pecasem dupa capre negre in Crai, incercand sa prind ultimele zile de toamna. Se anunta ninsoare peste 2 zile si inrautatirea vremii.  Blocajul de la iesirea din Bucuresti mi-a incurcat insa planurile, si n-am mai ajuns unde voia.   Dupa o noapte in Ascutit, privind apusul acesta....

am  coborat in Poiana Zanoaga pe Turnuri, si nu ma mai dadeaam dusa! Am stat acolo, la soare, ore intregi. Iata ce scriam :

" in poiana asta am stat ieri dupa amiaza aproape 2 ore. ma relaxasem....adica scapasem de stres...m-am intins pe iarba...pana la masina mai aveam cam o ora. Era atat de cald....o lumina atat de aurie....o liniste superba....ma uitam la creasta, ascultam cate un pitigoi....ascultam cu sufla vantul prin padurea de brad....uneori adiera aducea cate o frunzulita rosie si o lasa sa cada in marea poiana....mai auzeam o gaita....am mai privit un vanturel survoland vazduhul.....uitasem de urs. de fapt am reusit sa uit."

 

"Ma gandeam daca chiar are rost sa plec...mancare mai aveam....haine da, dar nu simteam ca as mai urca din nou acolo sus....plus ca se anunta ca astazi ninge....ori eu ma bucuram de blandetea si pacea peisajului de la poale...ii cam ajunsese cat trasesem pe acolo pe sus. aveam cumva si un sentiment de implinire vazand de jos locurile prin care, cu cateva ore inainte fusesem.
am stat mult si m-am umplut de starea aia de bine....s-o intiparesc in mine.....s-o tin minte, sa stiu ce sa mai caut in mine, la ce sa ma conectez. De mutl nu m-am mai simtit pe munte atat de linistita ca in momentele alea din poiana. era de parca toata lumea era a mea.....am imbratisat muntele...vorbeam cu el....zambeam....si nu mai aveam nici un fel de frica....nici un stres....si dumnezeule cat de minunat e sentimentul de lipsa toatala a fricii.
caci da...oricat de curajoasa par eu....am o tona de frici. doar ca ma lupt cu ele. in astea doua zile de exemplu mi-a fost frica, sau am fost stresata de o gramada de lucruri....mai intai ca abia am reusit sa urc pana la cabana....si nu ma vedeam ajungand pana in creasta....apoi de urs...apoi ca ma prinde noaptea pe traseu.....apoi etc etc....pe creasta a doua zi alternam momentele in care am facut pauze lungi de poze cu un oarecare stres la gandul coborarii pe turnuri. caci ultima data am fost pe acolo acum vreo 8 ani si mi s-a parut atat de crunt (din cauza deshidratarii, facusem din Stana funduri pana pe Turnuri, toata creasta cu 1 litru! de apa)  ca mi-am jurat ca traseul ala nu-l mai fac la coborare. abia in poiana Zanoaga,....in caldura soarelui si cu conturile incheiate....am simtit din plin....dupa cat timp oare...adevarata tihna si dulceata a muntelui..." 
..
"dintr-o data am inceput sa vad tot felul de lucruri in jur, detalii pe care nu le vedeam in mod normal....sa vad altfel....cu cat stateam mai mult acolo cu atat culorile se intensificau si aveam sentimentul ca mi se curata un val de pe ochi.
aveam insa si un regret...ca vine vremea urata...ca nu voi mai avea curaj sa merg singura....iar iarna nici atat. si tocmai acum....
dupa un an si ceva de mers in gasca mare si galagioasa.....am revenit la bucuria simpla si poate egoista ( nu, doar am inceput sa ma educ.....caci iniante cand vedeam ceva frumos aveam o nevoie nebuna sa impart cu cineva.....sa mai vada cineva frumusetea de acolo, de parca altcineva ar putea vedea sau simti prin ochii si sufletul meu. o ineptie.)"

Si totusi, ma gandesc acum, cred ca prin pozele pe care le fac tocmai asta incerc, sa impartasesc ceea ce am vazut. De fapt cred ca asta e si unul din sensurile fotografiei, in general.