Fagaras - acolo unde omul se intalneste cu el insusi.

M, ,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,, ,,,,,,,,,,,,,,,,, ,m,mmmmm

Pana aici a scris pisoiul.
Voi continua eu.

Introducere: M-am nascut in Fagaras. Am copilarit in campiile teleormanene, dar muntele a ramas in mine, poate, pentru totdeauna. Sau cel putin asa mi-as dori sa cred.

L-am colindat cand situatia mi-a permis, de una singura, invatand cum sa ma modelez dupa voia lui, cum sa rezist, cum sa merg inainte...dar si cum sa dau inapoi.

Am cunocut-o pe Uca Marinescu in urma cu un an, tot intr-o ocazie prilejuita de munte. Imi promisesem mai mult mie, decat ei, ca atunci cand va urca Moldoveanu am sa fac cumva sa vin si eu.

Intriga.

Alo? Saru'mana Uca. Ce mai faci?

“Irina? Cum ai dat de mine, sunt in Fagaras, ajung la Sambata, maine urc Moldoveanu si cobor la Podragu.”

Desfasurarea actiunii:

Niciodata nu mi-am facut bagajul intr-o mai mare dezordine. Avand in vedere cum se anunta vremea, niciodata, ba mint, a mai fost o data cand plecasem la mare dar am ajuns la munte (tot in Fagaras), si tot ce aveam erau bocancii si sacul de dormit adusi de prieteni din Bucuresti. Si mama ce grindina am prins pana la lacul Avrig....

30. -5 dimineata. Urc Transfagarasanul. Pana acolo nu intalnisem, din satucul meu argesean, decat 2 tiruri. Si o benzinarie cu o tanti somnoroasa si plictisita.

Transfagarasanul, cu curbele lui stranse, cu asfaltul nemarcat, cu bezna, fuioare de ceata laptoasa, stanci rasarite in drum cand nu te astepti, magari care te asteapta la “ colturi de strada”...Transfagarasanul e o poveste in sine mai ales cand ai ochii carpiti de somn si tacerea e atat de tacuta incat pare o plastilina din care poti modela figurine noptatice. Ai ochii mijiti de somn si te rogi ca sus sa nu ploua.

6.30 – 9 . Balea. Abia conduc prin tunel, e o ceata halucinanta. Ies dincolo, pe nordul Fagarasului si din cauza vizibilitatii ( a lipsei ei) nu nimeresc ramificatia spre lac. De fapt nu vad nimic, nu-mi dau seama unde e drum, unde nu...oricum dupa ce mut un bustean din drum si continuu pe o alee ajung la salvamont. Cum nu se simte nici o miscare, e mult pre de dimineata, o iau pas-pas inapoi, pas pas pe 4 roti diesel :)) sa nu ma auda careva caci ignorasem un indicator cu trecerea oprita..

Stau in masina, ploua torential. Incep sa tremur dar nu-mi vine sa ies sa iau haine din portbagaj. In rastimpuri se mai rareste ploaia, ba ajung sa vad si marginea lacului. Cresc in mine sperantele. Mananc pere, beau iaurt. Citesc. Ce bine ca am o carte.

9.30, asa ceva nu se mai poate. Doar n-o sa stau aici toata ziua. Ma duc la salvamont, s'or fi trezit, sa vad ce parere au, ce stiu de vreme...etc.

“Vremea nu-i prea roza, de ce sa te chinui sa faci Moldoveanu....oricum nu vezi nimic, mai bine mergi pe aici....prin jur.” Mai naspa a fost cand au auzit ca vreau sa plec singura.
“Pe vremea asta, poti sa te invarti si in jurul cabanei, faci miscare, si zici ca ai fost la munte”. Ok....arat a pitzipoanca...ma gandesc eu....Ne uitam pe o harta. Nu apucasem sa fac asta. Nea Nicu, om vechi de munte, imi recomanda totusi dupa ce mai povestim una alta si capat un strop de credibilitate, sa mai astept sa vad ce se intampla cu vremea, si daca vreau cu orice chip sa urc sa pornesc de la Capra. E o panta mai prietenoasa, zice el, si in general ei, salvamontistii, o prefera in cazul interventiilor in masiv decat urcarea din Balea. Dar asta inseamna sa cobor bine pana la intrarea pe triunghi galben. “Mai gandeste-te si daca vrei, ne gasesti aici. Te duc cu masina ta si o intorc aici”.

10.40 Sunt in traseu. Cabanierul de la Sambata imi zisese ca Uca a plecat cu un grup de la Salvamont. Stana intalnita. Stop. Caini in jurul meu, ploaie. M-au tinut o vreme in loc pana m-am dumirit ca poteca se abatea spre dreapta turmei....si incet incet m-am indepartat de ei. A doua zi, ne-a Nicu: “Mi-ati zis ca de Sf Maria ciobanii coboara cu oile din munte. Da , asa fac cei transilvaneni. Dar argesenii nu mai respecta traditia. //Ati avut probleme cu cainii ciobanilor, au atacat turistii? //Da, anul asta am avut 4 cazuri.” Great. Eu n-am patit-o niciodata. De obicei stau in loc. Si stau si ei. Si fluier. Dar n-a mers mereu. Cel mai bine e sa ai sufletul curat :) si sa nu iti simta frica (zic eu :) ), dar cine e asa?

Undeva in jur de 12 fara ceva ajung in creasta. De Arpas se agatau norii, era un spectacol superb! N-am stiut cand am trecut de “ la 3 pasi de moarte”, pentru ca pe lanturile alea injuram de mama focului geanta cu aparatul foto care mi se pozitiona cu incapatanare in fatza si o izbeam ori de stanca ori ma izbea in genunchi, betzele de treking, izoprenul de pe rucsac si rucsacul in sine care se infigea pe unde avea chef. Oare asa va fi tot drumul, ma intrebam? Partea buna e ca vremea s-a limpezit. Peisajele au devenit ceva impresionant. Portiunile de poteca in care mergi pe culmea muntelui, pe curba de nivel, pasunea galben-tomnatica, vanticelul bland si caprele negre te duc cu gandul la Baragan.....alterneaza cu pasaje care te aduc la realitate: coborari abrupte pe sisturi, refugii in paragina ca cel de la lacul Podul Giurgiului...turme de oi pe sud...in caldari care adapostesc lacuri si unde iarba verde a incoltit din nou.

E divin ceea ce vad....si creste in mine o inima de elefant.

 

 

 

 

Din nou singura pe munte. Nu credeam sa mai fac nebunii din astea. Dar se pare ca, atunci cand ma apuca, le fac din ce in ce mai rau. Plecasem pe ploaie, “lasasem orice speranta”, si iata-ma in rai.

Nu mai zic cum a fost cand, aplecandu-ma peste marginea abruptului nordic, doar doar m-oi lamuri pe unde sunt, si daca nu cumva anm trecut de Podragu, am avut parte pentru prima data de “glory effect “ (http://en.wikipedia.org/wiki/Glory_%28optical_phenomenon%29) care e un fel de minune. Si in timp ce admiram fenomenul s-a disipat si norul din caldare si am vazut lacul Podul Giurgiului, si m-am dumirit pe unde eram.

La ora 16 fara eram in Saua Podragului. Intr-o indecizie totala. Sa ajung pe Moldoveanu aveam timp berechet. Sa cobor sa dorm in Vistea la fel. Vremea era buna. A doua zi as fi continuat spre sambata, nu era mult, coboram si gaseam eu ocazie sa-mi recuperez masina din Balea. Dar eu pornisem la drum cu un gand. Asa ca dupa ce am pornit in trap galop spre moldov cu ideea ca ma intorc la frontala ( adica traseu de 3 ore dus....3, 5-4 pana jos la Podragu, la intoarcere.....m-am oprit pe undeva pe la jumatate si am savurat un apus cu fenomene optice superbe.

Mare mi-a fost dezamagirea cand am ajuns pe semiintuneric la Podragu.

Ce puteam sa mai fac? Sa imi pun cenusa in cap ca nu ma dusesem pe varf? na...asta e. imprevizibilul. Lasa ca ma duc maine dimineata. Plec la 6, mi-am zis eu.

Dupa un somn in sala de mese, la 6 era bezna, ceata si mai si ploua. Cei doi turisti polonezi cu care mai schimbasem 2 vorbe au venit sa manance, temerari ca ajung pe Moldoveanu. Marcic mi-a dat chiar si cateva betze de chibrit si o carcasa ruginita pe care sa le pot aprinde – delicatesa pe care nu am putut-o gasi nici la Podragu si nici la Turnuri.

La 7 am plecat. In sus, cu traiectoria Moldoveanu- Fereastra Mare- Sambata. Ei nu.

A doua zi in care nu am intalnit pe nimeni pe traseu. Uneori, pe creasta, cred ca ma autosugestionam ca se mai disipa ceata. Speram in sansa din ziua precedenta, cand la ora 10 era deja lumina sus. Mai ales ca vremea se anuntase mai buna.

Dar n-a fost sa fie. Ma spulbera vantul,valurile de ceata treceau pe langa mine ca valurile inspumate ale marii. Din sud venea o vijelie care se napustea si se pierdea in oarecarea liniste a caldarilor nordice. O trecere peste o stanca plata, uda, cu 2 trepte si fara prea multe prize, cu un mic hau vertical sub ea mi-a dat ceva emotii.

Vantul se intetise. Uneori m-am trezit trantita in genunchi. Nea Nicu imi spusese ca in Fagaras nu stii niciodata cum poate evolua vremea. Muntele e capricios. De aceea e bun pentru antrenament. Bagasem la cap. Din saua de sub Vistea m-am intors. Adica de la un pas de varf. Dar am stiut ca e mai bine asa.

Iata ce scriam la singura oprire pe care am facut-o in acea dimineata, pana sub Vistea: “Iti trebuie ceva sange in tine sa mergi de unul singur prin laptele asta, in ploaie, cu vantul biciuindu-te bezmetic. Dar vantul e prietenul meu, ca si albul orb prin care merg. Nimic nu te educa sa fii tare dar si sa te supui, asa cum o face natura: apa, muntele – forta lor. “

Coborarea spre Victoria mi-a parut fara sfarsit. Chiar daca am ignorat voit ceea ce scria pe indicatoare, ca de exemplu la Turnuri de unde mai aveam vreo 4-5 ore pana in oras. O padure salbatica si de basm, , o padure frumoasa ca frumoasa dintr-o padure adormita m-a facut sa ma simt ca intr-un basm, cu toata mazarichea care m-a biciuit in pajistea alpina, cu toata durerea de genunchi, hainele leoarca, apa din bocancii cu care trecusem prin iarba, pe creasta, incercand sa evit zonele in care poteca trecea pe marginea abruptului iar eu nu ma tineam pe picioare de vant. De la Podragu, toti turistii (straini, cehi, polonezi) o luasera la vale. Nu mai urcase nimeni in creasta. Doar 2 copii, pentru prima data pe munte, cu care m-am intalnit la intoarcere si le-am spus ca e vant puternic si eu am decis sa ma intorc. Mi-au spus viteji: “Nu am venit pana aici ca sa ne intoarcem.”

ok. ce-as mai fi putut spune?

Dar eu stiu un lucru, si multi il stiu...dar si multi nu-l stiu: Muntele ramane acolo. Vreau sa mai ajung pe Moldoveanu de cateva ori in viata asta. Chiar daca nu am ajuns acum.

Cum spuneam, in padure, unde nu ma mai ploua, daca nu ar fi fost durerea cumplita de umeri de la rucsac, si de genunchi, si drumul nesfarsit...as fi fost pana la final in al noualea cer.

Noroc ca nea Nicu avusese tupeul sa bage masina mea pe forestier pana la o mare mare noroiala facuta de taf-uri. Si am reusit sa ajung la timp la locul de intalnire. Si am reusit sa zambesc.

Si dupa vreo 2 zile mi-au trecut si toate durerile. Ma plimbam prin curte ca pe papainoage.

N-am facut decat o vaga febra musculara. N-am racit. Dar m-a durut tot corpul cum nu m-a durut dupa nici o excursie pe munte.

Am vorbit cu baietii care au avut curajul (sau inconstienta) sa urce Moldoveanu, au reusit...in ciuda unui vant...estimau ei de 80 km/h. Nu ma pronunt.

Si tocmai am vorbit cu Uca...a dormit in Vistea. Doamne....de cate ori sa imi mai spun sa-mi respect, sa-mi urmez intuitia? Daca mergeam in seara aia in continuare, faceam varful, ma intalneam cu Uca, si coboram in Sambata asa cum voiam.

DE CATE ORI MAI E NEVOIE sa-mi repet ca trebuie sa tin cont de intuitie!?!? :(