luni, 30 septembrie 2013

Fagaras, misterul unei seri

a long time ago....

Am mers mult singura pe munte, dar cele mai uluitoare au fost serile si noptile petrecute pe cate vreo creasta.  Atunci tot felul de trairi si de ganduri, de senzatii, de idei, de perceptii se impletesc. Cat de ciutat te poti simti cand, incercand o ora sa te incalzesti in sacul de dormit, sub stele, primesti o intrebare, din eter pe telefonul mobil:  "Oare ce-o fi in sufletul tau incat sa poti face toate lucrurile astea?" (un prieten vechi care stia unde sunt). Iata cum scriam dupa 3 zile petrecute, atunci, in Fagaras: 


"
m-a intristat intrebarea lui primita pe telefon in creierii muntilor.
Pt ca da, in noaptea aia in creasta( ........)
recunosc, in Fagaras...acolo sus...si Fagarasul nu-i ca Craiul, unde ma simt acasa, oricat de dificil ar fi. Fagarasul e IMENS...si te copleseste....I

n Fagaras se amestecau in mine teama, emotia, frica chiar...bucuria nebuna, da, bucurie, bucurie ca sunt acolo, bucurie ca pot singura...bucurie ca este atat de mult frumos in jurul meu....dorinta de a ajunge cu bine, ingrijorare...efort....
Efort mai ales in ultima zi....
Si da....recunosc...am avut zilele astea un amalgam intreg de trairi. sa mergi prin imparatia aia de piatra, prin ceata densa...pe traseu neumblat, sa urc si sa cobor strunga Ciobanului cu lanturi, pe care nu o stiam, sa aud zgomote in ceata si sa ma gandesc ca e ursul....(in ceata e cel mai simplu sa dai de el), sa  (...) efectiv de frica...sa rad de bucurie cand am ajuns in capatul strungii si sa ma ingrijorez teribil cum va fi in partea de coborare....sa cred ca am scapat de greu dupa ce am coborat strunga....dar sa urmeze o cale luuunga pana la Caltun, la care nu am asteptam....sa simti ca nu insemni nimic in imensitatea naturii si sa ai toate simturile atatate ca sa nu patesti ceva....
sa existe in tine bucurie si teama iar bucuria sa fie mai puternica....
nu-i simplu!
nu-i simplu deloc.

august  20...
"

si da, la intoarcere mi-am raspuns atunci si la intrebarea primita prin SMS. 

sâmbătă, 21 septembrie 2013

Depinde cum privesti…

(29 august 2006)
Sa inchidem ochiul stang si sa privim cu ochiul drept, cel vesel-optimist.
muntii fagaras
Fagarasul, vazut din podisul Transilvaniei


Plecam intr-o sambata dimineata, 5 intr-o masina frumoasa…cu muzica buna, si multa veselie spre Balea, cu trecere prin Vidraru; ne propunem sa ajungem seara la Caltun, iar a doua zi sa atacam Negoiu. Ma ia cu tremurici in stomac cand ma gandesc ca o sa fiu iar in inima muntelui. Abia astept.
La Vidraru e senin si frumos, plin de oameni relaxati, care se trag in poze ca sa aiba amintiri fumoase; barajul se vede intins, si linistit, coplesitor; statuia de tinichea, la picioarele careia si urcam ca sa admiram panorama, il vegheaza “plina de energie”.
Barajul Vidraru






Mananc un porumb copt si unul fiert (50 mii impreuna); buni, chiar buni.


Mai departe. Drumul serpuieste, cu intoarceri neasteptate, admiri cascada din fata si brusc iti dispare din campul vizual; o cauti si o gasesti fix in spatele tau; deschideri largi, pajisti verzi, cate un norisor apare de dincolo de creasta; FRUMOS! Circuli alaturi de alti iubitori ai muntelul, spre lacul Balea;





Tunelul lung…si la capatul lui, TRANSILVANIA!
Un alt aer, o alta lumina, cam inorat si cetos, e drept, e si un pic de zapada pe marginea drumului; dar nu ne lasam coplesiti de nimic; ne dam catrafusele jos si hai in cabana, unde ne echipam de drum, bem o cafea pe terasa si admiram lacul, nu mancam prea mult sa nu ne vina greu urcusul; alaturi, un grup de cehi (cred), slabi, cu picioare lungi si subtiri, pline de muschi, cu priviri vii si cu rucsaci imensi; e si o fata printre ei, balaie, cu trasaturi cam aspre dar cu o fatza atat de plina de viata incat e foarte frumoasa.

Pornim! Abia pornim ca se porneste si ploaia. Ne punem goretex-uri, pelerine, parazapezi si continuam. Nu ma afecteazaprea mult ca ploua, sint destul de bine echipata; din cand in cand cate un fulger, dar e ok; In creasta insa, ajungem cu totii cam flescaiti. La fiecare pas pe care-l fac, apa imi trece printre degetele, de sub talpa deasupra talpii; cand ridic piciorul se scurge inapoi; Asta se intampla in bocancul meu, de parca talpa mi-ar fi un filtru actionat de un piston; apa circula in voie curatindu-mi spatiile dintre degete; ma simt curata, nu si uscata insa!
Decidem: coboram si ne incercam norocul in Crai!
Go back; ne ia ceva timp sa ajungem inapoi jos; fulgera si se cam simte; inteleapta hotarare, zic eu;
Jos sintem uzi pana in chiloti, ne inghesuim in masina…si hai;

Oprim pe o pajiste insorita si inverzita, proapat cosita, sa mancam;
Muntele se vede foarte fain, senin spre est, negru spre apus. Ne intindem toate lucurile la uscat, sacii de dormit, si ne relaxam fericiti. Merg desculta prin tarana, iarba cosita miroase crud, dulceag, si rustic.
Dintr-un magazin satesc imi cumpar niste papuci de plastic la 50 mii, dumnezeiesti, si renunt la bocancii de aproape 4 milioane.



Seara ajungem in Plaiul Foii, punem corturile pe intuneric, dorm in masina, ghemuita pe scaunul din dreapta, dar dorm ok.

Dimineata dupa un mic ness cu un strop de palinca de prune, pornim spre “lanturi” cu speranta ca “the yahoo thunderstorm” or sa ne lase in pace astazi;
De la jumatatea lanturilor facem cale intoarsa: vine nor negru de peste munte, nor negru si dinpre fagaras; mai mult ca sigur ca de unul din ele nu vom scapa); coborarea pe lanturi nu mi se pare asa de grea cum credeam ca e;
Prima ploita ne prinde in refugiul Spirlea, o lasam sa treaca si coboram apoi la cort; un “2 litri” de lapte de la o stana cu vaci ne mangaie stomacelele; admiram caii care pasc liberi si matasosi in lumina soarelui de seara, si vacile blande care se lasa mulse in mijlocul drumului. La cabana plaiul foii mancarea e buna si diversificata: “fasolea in paine” arata exotic, bulzul este MARE si fierbinte, creasta Craiului se vede stancoasa , senina si proaspat spalata.

In Bucuresti ne intoarcem cu trenul, R si D raman in Sinaia; Cum sa spun, suntem norocosi pana la capat si prindem ca prin minune rapidul de Cugir, intarziat , la o ora (si anume 22) cand nu mai aveam nici o speranta sa gasim ceva spre Bucuresti)

A fost frumos!
Sincer!

Si acum … inchidem ochiul drept si relatam ce a vazut ochiul stang pesimisto-carcotas:

Plecam cu o mica intarziere din Bucuresti; La Vidraru e plin de romanasi; ce fac? Nu-I greu de ghicit; se dau jos din masini si fac poze; unii urca pana sus la statuie; fac poze, normal; mananca porumbi fierti; fac si eu poze, mananc si eu porumb.



Cand cobor, imi pica ochii intr-un colt la lacului, pe “o chestie” imensa, inecata, putrezita si umflata, plutind printre “pet-uri” adunate de curenti. Cred ca e o vaca, totusi este doar o speculatie de-a mea, n-as baga mana in foc; deasupra, fix deasupra, o reclama la restaurantul “plutitor”de pe lac, cu “preparate traditionale” si o sageata in jos care ne indica directia: 300 m pe lac; ce FRUMOS!!! Deja imi lasa gura apa…



Mai sus, serpentine, serpentine, tunel, capatul si luminita din capatul tunelului (stiu, super cliseica “sintagma”, dar ce sa fac, mi s-a infipt bine in cap in ultimii ani).
Ce era la luminita din capat? CEATA, PLOAIE, maldare de zapada de o parte si de alta a drumului; fuga in cabana sa ne echipam de drum, comandam niste cirbe pentru inceput dar in urma unei “altercatii” cu sefu-ospatar sintem dati afara din cabana; servim totusi o cafea si ne uitam la lac “printer picaturi”; ma uit si la oameni: ma amuza; coboara ca niste robotei, pe marginea lacului, fac cateva poze si urca la loc; e ciclic,. Toti fac asa; ma intreb ce gandesc…
Pe langa mine trece un tata de familie, in papuci, cu burta in fata si cu un zambet fara adancime insa plin de siguranta pe chip; in urma lui vin o femeie blond-vopsita, fara expresie pe fata, FARA EXPRESIE, de parca n-a avea nici un gand in cap; ma uit la ea si ma infior; si o fetita tinuta de mana, care nu stie ce sa creada; e putin derutata. (sint rea? ) el merge inainte si stie bine ce e cel mai bine pentru familia lui. Isi tarsiie calcaiele papucilor si zambeste.

Pornim spre creasta, ne ploua pana sus, ne ia naiba de frig, ne ingheata degetele de la miini si ne flutura apa prin bocanci; daca ar fi lapte cred ca s-ar face unt la cat o filtrez printre degetele de la picioare;
In cresta , cand ne uitam la ce ne asteapta, facem cale intoarsa; N-am zis ca ne dam batuti, si “facem cale intoarsa si pornim spre Piatra Craiului).
Intr-o pajiste din Podisul Transilvaniei, pe langa satul Carta, oprim, scoatem totul la uscat, ca tiganii, si ne simtim bine.

Seara ajungem in Plaiul Foii, punem corturile pe intuneric, dorm in masina, ghemuita pe scaunul din dreapta, am sacul de dormit ud rau si spre dimineata ma ia un tremurat de nu ma vad; mai am si gatul intepenit, scaunul unui “peujeut 307” nu e cel mai confortabil pt somn.
Ma energizez cu un mar si un nes cu palinca, “Romanian rustic coffee”.
……..
Aici partea e comuna cu cea de mai sus;
……..

La coborare din Crai: ne luptam in sabii, ma urc pe niste trunchiuri de fagi tineri cazuti peste parau si ma dau huta tinandu-ma de crengi de brad, alunec si cad; incerc si reusesc sa trec peste frustrarea ca n-am ajuns pana in creasta, dar ma bucur ca mi-a placut traseul si-mi propun sa vin cu proxima ocazie, si sa-mi iau si bicicleta cu mine!

Admir animale domestice in semisalbaticie: cai care pasc printre masini si gunoaie, vaci blande care se lasa mulse fara pudoare in mijlocul drumului, un tauras in momente de intimidate cu o vaca neagra, admir spiritul “gospodar” al celor care si-au plantat ZECI de corturi pe aici si pe langa corturi copacei si plante si gardulete…





Ce sa mai zic; ma grabesc sa ajung la servici, MA TOT UIT LA CEAS CA E TARZIU SI M-AM INTINS CU SCRISUL CAM MULT, nu-i asa ?

Finalul e comun cu cel de sus.

Si acum, deschideti ambii ochi!
Un ochi plange, altul rade; Intrebare: CE FAC CEI DOI OCHI IMPREUNA?

29 august 2006

Racos moon landing

(21 august 2006)

Spusu-mi-a cineva odata ca in zona Racosului e un canion demn de toata atentia. Am vazut si o poza atunci, pare-mi-se, si ideea mi-a ramas infipta in cap, ca trebuie sa ajung si eu acolo candva. Singura problema a fost ca am uitat instantaneu cum se numea localitatea, retinand doar vag ca era pe langa Sighisoara.

Mi-a trebuit ceva mai mult de un an sa gasesc locatia exacta si sa aflu cateva detalii in plus, astfel ca sambata, dimineata, porneam intr-un accelerat de Satu Mare, urmand a cobori in Augustin. (prima statie dupa Brasov). [vezi harta]

N-are rost sa amintesc ca plecarea din Bucuresti s-a facut alergand ca disperata pe Maniu, dupa troleu, cu rucsacul pe un umar, cortul intr-o mana, aparatul foto agatat de gat, o folie de fas, portofelul si o galetusa cu ardei umpluti intr-o punga strans tinuta la piept, deoarece in viteva imi bagasem degetele in ea si o rupsesem si cheile si telefonul stranse in pumn ca nu cumva sa-mi sara din buzunarul unde le indesasem initial;
am prins troleul, am prins si trenul, am ajuns in Augustin unde colegii de calatorie nemti ne-au ajutat spontan sa ne aruncam bagajele din tren, pe motiv ca trenul oprise deja si noi nefiind pe faza nu eram pregatiti sa coboram.



Augustin e... Sincer, m-am intrebat de ce opreste acceleratul acolo. Augustin e un sat cu cateva case, foarte multe de tigani.
Un mic magazin la 1 minut distanta de gara. Un sat sarac, asta mi-a fost impresia. Impresie insotita de o senzatie usor neplacuta, putin cam complicat de descris in cuvinte. Multi oameni cu carute. Case cam darapanate.



Puteam astepta trenul sprea Racos, un personal ce venea cam peste 2 ore dar... satui de urban, am pornit pe jos, pe un drum de tara de vreo 11 km. la umbra unui plop am mancat un pic, apoi un tigan cu o caruta cat o lada care mergea dupa lemne la padure s-a gandit sa ne ajute si ne-a luat cu el. Si asta, chiar cand ne marturiseam unul altuia impresia ca oamenii nu par demni de incredere, ca sunt cam colorati… iar eu incercam sa-mi fac curaj ca si ce daca sunt color, asta nu inseamna ca sunt si rai.

Tiganul avea un calut mic si sprinten, si o mare nevoie sa vorbesca; laitmotivul calatoriei a fost "intelegeri si neintelegeri intre sateni" ; astfel aflam ca tiganii se inteleg mai bine cu ungurii decat cu romanii, ca romanii au pamant dar pleaca la oras si prefera sa-l lase nemuncit decat sa-l dea in arenda tiganilor; ca primarul e ungur si fff gospodar, ca el, tiganul are 4 vaci si duce laptele la laptaria facuta de primar in sat, mai scoate un ban; ca el nu fura, ca e pocait, ca se intelege bine cu romanii; E prietenos si deschis, ne vorbeste intr-un fel simplu si natural despre toleranta , cu o voce molcoma cu accent ardelenesc; "nu mai stie tiganeste", ne spune;

El nu fura, si totusi merge cu caruta sa "fure" lemne din padure. E bun prieten cu padurarul; ma gandesc ca nici macar el nu considera ca face ceva rau; lemnele sunt din padure, sunt ale tuturor, si lui ii trebuie lemne pentru iarna, "vreo 15 metri de om".



Cam pe la jumatatea drumului incepem coboram. Si continuam pe jos cu rucsacii in spate, nu mult pentru ca se pune o ploaie sanatoasa! (anuntata ce-i drept la meteo dar ignorata cu optimism pionieresc).
Ne adapostim in padure. Urcam rucsacii intr-un copac, incropim un acoperis din folia de fas si asteptam pana ce folia se patrunde si-ncepe sa ne ploua "in casa".
Ploaia de vara care nu trebuia sa tina mai mult de o ora se cam intrece cu gluma, asa ca intindem cortul, ce sa facem? Tre' sa spun ca nu-i simplu sa intinzi un cort vechi pe ploaie, te umpli de pamant, te uda de nu te vezi, iti mai ploua si in cort, cuiele nu intra neaparat cum trebuie dar asta e mai putin important, ti-e frig... dar cand te vezi in cort si incepi sa te schimbi in haine uscate parca e ceva mai bine;

Socul a fost cand am vazut ca era abia ora 15. Asa ca neavand ce face am dormit pana la 18.

M-am trezit la un moment dat cu intrebarea semisonstienta: "dar de unde atata apa?"; cortul parea ca va pica sub rafalele de ploaie;
Te la 6 se mai domolise, chiar ne intrebam daca a iesit soarele. No way.

Trecea o lunga turma de oi pe drum, cam "plouate si fara chef" , am scos nasul si m-am uitat la ele, dupa care m-am bagat la loc in sac; deodata glasul ciobanului ajunge la noi "tunator": "Baaaah, daca ramaneti acolo la noapte vine ursuu!"

Am stat si am cugetat; nu parea sa glumeasca; adica m-am gandit ca unui om care umbla prin ploaia aia, si care-ti arunca scurt un "la noapte vine ursul" fara alte "inflorituri", nu prea-i arde de glumit. In plus, toate stanele aveau vreo 6-7 dulai agresivi aferenti.
Sa strangi cortul pe ploaie si s-o iei din loc e si mai naspa. L-am strans si l-am ingesuit cum am putut in husa.

Am mers in sandale prin balti fara sa-mi mai pese, tremurand prin ploaie , ne-a luat ceva timp sa scapam de caiinii de la o stana care, desi pastram un contact vizual ferm se apropiau la 2-3 metri de noi, asa ca nici nu se punea problema sa le intoarcem spatele.

Cam pe la 8 am zarit primele case din Racos. Am avut un noroc chior ca la prima casa unde am intrebat cum ajungem in sat si daca au cumva idee de cazare, au acceptat pana la urma sa ne ofere gazduire o noapte; si astfel am dormit la tanti Rozi, unguroaica casatorita romanul Nicolae, proprietari a vreo 40 de iepuri, 2 purcei si 2 caini sanatosi pe care noaptea ii lasau liberi prin curtea imprejmuita cu gard de sarma ca sa-i apere de hoti.



Asta insa nu inaite de a ne intreba de cateva ori "daca nu suntem ucigasi", intrebare la care... orice raspuns ar fi sunat aiurea; si totusi, ca s-o linistim am incercat unul negativ. (m-am gandit ca la ora aia nu era o idee buna sa faci glume : ) )



La tanti Rozi am mancat seara o farfurie de ciorba groasa de fasole-teci, castraveti murati, un lichior de capsuni facut in casa; dimineata oua ochiuri cu slanina si la pranz o portie de taietei cu branza dietetici : ); si am ascultat de vreo 6-7 ori acealeasi lucruri ; si am dormit binisor intr-o liniste desavarsita.
Toate astea la un pret de "cat vrem noi". Am vrut 500 si a fost OK.
In Racos nu sunt pensiuni, si oamenii nu prea cazeaza straini; Nu e indicat sa pui cortul in salbaticie, umbla ursul pe acolo; cel putin asa am auzit.




La 'vulcani'.

Zona este vulcanica. Sunt cateva cariere: bazalt, granit, o roca verzuie din care se face cimentul, calcar... unele cumparate sau in curs de cumparare de catre venetici.
Deasemenea, zona este un vechi centru dacic cu asezari mai vechi decat cele de la Sarmizegetusa: Tipia Racosului, Tipia Ormenisului, mai este si un castel feudal in zona... "dar despre acestea in emisiunea viitoare".





Ce-i drept a doua zi nu eram in cea mai buna forma.
Abia imi trageam picioarele dupa mine, am ratat cafeaua de dimineata si nu functionam tocmai ok.
Am urcat abia pana la Vulcan; un "mot" care se vedea de jos din sat si care, la fata locului am constatat ca era "canionul" despre care auzisem - o mare excavatie dinamitata in conul vulcanic din care nu mai ramesese cine stie ce; roca era folosita ca material de constructie. Un peisaj la care nu m-as fi asteptat in Romania, ceva intre un canion din filmele cu cowboy si un crater lunar* (daca am elimina micile urmele vegetatie cu un efort de imaginatie pe masura).



Culorile insa sunt fascinante: de la aramiu-ocru, la rosu vinetiu intens, zone de negru.
Ar trebui sa auziti cum suna pietrisul asta sub bocanc, ceva scrijelitor si dur; roca e poroasa , topita si foarte dura, simti si vezi actiunea focului asupra ei.



Deasupra se roteau si tipau ulii. Vegetie saraca, peisaj selenar. Straniu.
De acolo am pornit pe un drumeag, la inspiratie, spre "Coloanele bazaltice". Spre sat coboarau fanete , pajisti inflorite si tapsane cu lucerna cosita. Am ajuns deasupra unei cariere de piatra, cu o gramada de utilaje, apoi mai jos am dat de o stanca imprejmuita unde presupun ca erau coloanele bazaltice.



Regret ca n-am ajuns si la celelalte obiective din zona. Ceva se pusese de-a curmezisul in mine.
Dar mi-am promis ca ma voi intoarce si am s-o fac!

La ora 13 luam personalul spre Augustin. Back to Bucharest!
Aveam sa aflu din ziare ce inundatii au fost in tara si ce furtuni … in week-end-ul asta.

*daca v-ati intrebat de unde vine titlul :)

vineri, 20 septembrie 2013

Facebook printscreen



De sezon.

Doar ca acum in loc de flori sunt mere! 





miercuri, 18 septembrie 2013

Fagaras - acolo unde omul se intalneste cu el insusi.

M, ,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,, ,,,,,,,,,,,,,,,,, ,m,mmmmm

Pana aici a scris pisoiul.
Voi continua eu.

Introducere: M-am nascut in Fagaras. Am copilarit in campiile teleormanene, dar muntele a ramas in mine, poate, pentru totdeauna. Sau cel putin asa mi-as dori sa cred.
L-am colindat cand situatia mi-a permis, de una singura, invatand cum sa ma modelez dupa voia lui, cum sa rezist, cum sa merg inainte...dar si cum sa dau inapoi.
Am cunocut-o pe Uca Marinescu in urma cu un an, tot intr-o ocazie prilejuita de munte. Imi promisesem mai mult mie, decat ei, ca atunci cand va urca Moldoveanu am sa fac cumva sa vin si eu.

Intriga.
Alo? Saru'mana Uca. Ce mai faci?
“Irina? Cum ai dat de mine, sunt in Fagaras, ajung la Sambata, maine urc Moldoveanu si cobor la Podragu.”

Desfasurarea actiunii:
Niciodata nu mi-am facut bagajul intr-o mai mare dezordine. Avand in vedere cum se anunta vremea, niciodata, ba mint, a mai fost o data cand plecasem la mare dar am ajuns la munte (tot in Fagaras), si tot ce aveam erau bocancii si sacul de dormit adusi de prieteni din Bucuresti. Si mama ce grindina am prins pana la lacul Avrig....
    1. -5 dimineata. Urc Transfagarasanul. Pana acolo nu intalnisem, din satucul meu argesean, decat 2 tiruri. Si o benzinarie cu o tanti somnoroasa si plictisita.
Transfagarasanul, cu curbele lui stranse, cu asfaltul nemarcat, cu bezna, fuioare de ceata laptoasa, stanci rasarite in drum cand nu te astepti, magari care te asteapta la “ colturi de strada”...Transfagarasanul e o poveste in sine mai ales cand ai ochii carpiti de somn si tacerea e atat de tacuta incat pare o plastilina din care poti modela figurine noptatice. Ai ochii mijiti de somn si te rogi ca sus sa nu ploua.
6.30 – 9 . Balea. Abia conduc prin tunel, e o ceata halucinanta. Ies dincolo, pe nordul Fagarasului si din cauza vizibilitatii ( a lipsei ei) nu nimeresc ramificatia spre lac. De fapt nu vad nimic, nu-mi dau seama unde e drum, unde nu...oricum dupa ce mut un bustean din drum si continuu pe o alee ajung la salvamont. Cum nu se simte nici o miscare, e mult pre de dimineata, o iau pas-pas inapoi, pas pas pe 4 roti diesel :)) sa nu ma auda careva caci ignorasem un indicator cu trecerea oprita..
Stau in masina, ploua torential. Incep sa tremur dar nu-mi vine sa ies sa iau haine din portbagaj. In rastimpuri se mai rareste ploaia, ba ajung sa vad si marginea lacului. Cresc in mine sperantele. Mananc pere, beau iaurt. Citesc. Ce bine ca am o carte.
9.30, asa ceva nu se mai poate. Doar n-o sa stau aici toata ziua. Ma duc la salvamont, s'or fi trezit, sa vad ce parere au, ce stiu de vreme...etc.


“Vremea nu-i prea roza, de ce sa te chinui sa faci Moldoveanu....oricum nu vezi nimic, mai bine mergi pe aici....prin jur.” Mai naspa a fost cand au auzit ca vreau sa plec singura.
“Pe vremea asta, poti sa te invarti si in jurul cabanei, faci miscare, si zici ca ai fost la munte”. Ok....arat a pitzipoanca...ma gandesc eu....Ne uitam pe o harta. Nu apucasem sa fac asta. Nea Nicu, om vechi de munte, imi recomanda totusi dupa ce mai povestim una alta si capat un strop de credibilitate, sa mai astept sa vad ce se intampla cu vremea, si daca vreau cu orice chip sa urc sa pornesc de la Capra. E o panta mai prietenoasa, zice el, si in general ei, salvamontistii, o prefera in cazul interventiilor in masiv decat urcarea din Balea. Dar asta inseamna sa cobor bine pana la intrarea pe triunghi galben. “Mai gandeste-te si daca vrei, ne gasesti aici. Te duc cu masina ta si o intorc aici”.
10.40 Sunt in traseu. Cabanierul de la Sambata imi zisese ca Uca a plecat cu un grup de la Salvamont. Stana intalnita. Stop. Caini in jurul meu, ploaie. M-au tinut o vreme in loc pana m-am dumirit ca poteca se abatea spre dreapta turmei....si incet incet m-am indepartat de ei. A doua zi, ne-a Nicu: “Mi-ati zis ca de Sf Maria ciobanii coboara cu oile din munte. Da , asa fac cei transilvaneni. Dar argesenii nu mai respecta traditia. //Ati avut probleme cu cainii ciobanilor, au atacat turistii? //Da, anul asta am avut 4 cazuri.” Great. Eu n-am patit-o niciodata. De obicei stau in loc. Si stau si ei. Si fluier. Dar n-a mers mereu. Cel mai bine e sa ai sufletul curat :) si sa nu iti simta frica (zic eu :) ), dar cine e asa?
Undeva in jur de 12 fara ceva ajung in creasta. De Arpas se agatau norii, era un spectacol superb! N-am stiut cand am trecut de “ la 3 pasi de moarte”, pentru ca pe lanturile alea injuram de mama focului geanta cu aparatul foto care mi se pozitiona cu incapatanare in fatza si o izbeam ori de stanca ori ma izbea in genunchi, betzele de treking, izoprenul de pe rucsac si rucsacul in sine care se infigea pe unde avea chef. Oare asa va fi tot drumul, ma intrebam? Partea buna e ca vremea s-a limpezit. Peisajele au devenit ceva impresionant. Portiunile de poteca in care mergi pe culmea muntelui, pe curba de nivel, pasunea galben-tomnatica, vanticelul bland si caprele negre te duc cu gandul la Baragan.....alterneaza cu pasaje care te aduc la realitate: coborari abrupte pe sisturi, refugii in paragina ca cel de la lacul Podul Giurgiului...turme de oi pe sud...in caldari care adapostesc lacuri si unde iarba verde a incoltit din nou.
E divin ceea ce vad....si creste in mine o inima de elefant.















Din nou singura pe munte. Nu credeam sa mai fac nebunii din astea. Dar se pare ca, atunci cand ma apuca, le fac din ce in ce mai rau. Plecasem pe ploaie, “lasasem orice speranta”, si iata-ma in rai.
Nu mai zic cum a fost cand, aplecandu-ma peste marginea abruptului nordic, doar doar m-oi lamuri pe unde sunt, si daca nu cumva anm trecut de Podragu, am avut parte pentru prima data de “glory effect “ (http://en.wikipedia.org/wiki/Glory_%28optical_phenomenon%29) care e un fel de minune. Si in timp ce admiram fenomenul s-a disipat si norul din caldare si am vazut lacul Podul Giurgiului, si m-am dumirit pe unde eram.
La ora 16 fara eram in Saua Podragului. Intr-o indecizie totala. Sa ajung pe Moldoveanu aveam timp berechet. Sa cobor sa dorm in Vistea la fel. Vremea era buna. A doua zi as fi continuat spre sambata, nu era mult, coboram si gaseam eu ocazie sa-mi recuperez masina din Balea. Dar eu pornisem la drum cu un gand. Asa ca dupa ce am pornit in trap galop spre moldov cu ideea ca ma intorc la frontala ( adica traseu de 3 ore dus....3, 5-4 pana jos la Podragu, la intoarcere.....m-am oprit pe undeva pe la jumatate si am savurat un apus cu fenomene optice superbe.
Mare mi-a fost dezamagirea cand am ajuns pe semiintuneric la Podragu.
Ce puteam sa mai fac? Sa imi pun cenusa in cap ca nu ma dusesem pe varf? na...asta e. imprevizibilul. Lasa ca ma duc maine dimineata. Plec la 6, mi-am zis eu.
Dupa un somn in sala de mese, la 6 era bezna, ceata si mai si ploua. Cei doi turisti polonezi cu care mai schimbasem 2 vorbe au venit sa manance, temerari ca ajung pe Moldoveanu. Marcic mi-a dat chiar si cateva betze de chibrit si o carcasa ruginita pe care sa le pot aprinde – delicatesa pe care nu am putut-o gasi nici la Podragu si nici la Turnuri.
La 7 am plecat. In sus, cu traiectoria Moldoveanu- Fereastra Mare- Sambata. Ei nu.
A doua zi in care nu am intalnit pe nimeni pe traseu. Uneori, pe creasta, cred ca ma autosugestionam ca se mai disipa ceata. Speram in sansa din ziua precedenta, cand la ora 10 era deja lumina sus. Mai ales ca vremea se anuntase mai buna.
Dar n-a fost sa fie. Ma spulbera vantul,valurile de ceata treceau pe langa mine ca valurile inspumate ale marii. Din sud venea o vijelie care se napustea si se pierdea in oarecarea liniste a caldarilor nordice. O trecere peste o stanca plata, uda, cu 2 trepte si fara prea multe prize, cu un mic hau vertical sub ea mi-a dat ceva emotii.
Vantul se intetise. Uneori m-am trezit trantita in genunchi. Nea Nicu imi spusese ca in Fagaras nu stii niciodata cum poate evolua vremea. Muntele e capricios. De aceea e bun pentru antrenament. Bagasem la cap. Din saua de sub Vistea m-am intors. Adica de la un pas de varf. Dar am stiut ca e mai bine asa.

Iata ce scriam la singura oprire pe care am facut-o in acea dimineata, pana sub Vistea: “Iti trebuie ceva sange in tine sa mergi de unul singur prin laptele asta, in ploaie, cu vantul biciuindu-te bezmetic. Dar vantul e prietenul meu, ca si albul orb prin care merg. Nimic nu te educa sa fii tare dar si sa te supui, asa cum o face natura: apa, muntele – forta lor. “

Coborarea spre Victoria mi-a parut fara sfarsit. Chiar daca am ignorat voit ceea ce scria pe indicatoare, ca de exemplu la Turnuri de unde mai aveam vreo 4-5 ore pana in oras. O padure salbatica si de basm, , o padure frumoasa ca frumoasa dintr-o padure adormita m-a facut sa ma simt ca intr-un basm, cu toata mazarichea care m-a biciuit in pajistea alpina, cu toata durerea de genunchi, hainele leoarca, apa din bocancii cu care trecusem prin iarba, pe creasta, incercand sa evit zonele in care poteca trecea pe marginea abruptului iar eu nu ma tineam pe picioare de vant. De la Podragu, toti turistii (straini, cehi, polonezi) o luasera la vale. Nu mai urcase nimeni in creasta. Doar 2 copii, pentru prima data pe munte, cu care m-am intalnit la intoarcere si le-am spus ca e vant puternic si eu am decis sa ma intorc. Mi-au spus viteji: “Nu am venit pana aici ca sa ne intoarcem.”

ok. ce-as mai fi putut spune?



Dar eu stiu un lucru, si multi il stiu...dar si multi nu-l stiu: Muntele ramane acolo. Vreau sa mai ajung pe Moldoveanu de cateva ori in viata asta. Chiar daca nu am ajuns acum.
Cum spuneam, in padure, unde nu ma mai ploua, daca nu ar fi fost durerea cumplita de umeri de la rucsac, si de genunchi, si drumul nesfarsit...as fi fost pana la final in al noualea cer.


Noroc ca nea Nicu avusese tupeul sa bage masina mea pe forestier pana la o mare mare noroiala facuta de taf-uri. Si am reusit sa ajung la timp la locul de intalnire. Si am reusit sa zambesc.
Si dupa vreo 2 zile mi-au trecut si toate durerile. Ma plimbam prin curte ca pe papainoage.

N-am facut decat o vaga febra musculara. N-am racit. Dar m-a durut tot corpul cum nu m-a durut dupa nici o excursie pe munte.

Am vorbit cu baietii care au avut curajul (sau inconstienta) sa urce Moldoveanu, au reusit...in ciuda unui vant...estimau ei de 80 km/h. Nu ma pronunt.
Si tocmai am vorbit cu Uca...a dormit in Vistea. Doamne....de cate ori sa imi mai spun sa-mi respect, sa-mi urmez intuitia? Daca mergeam in seara aia in continuare, faceam varful, ma intalneam cu Uca, si coboram in Sambata asa cum voiam.

DE CATE ORI MAI E NEVOIE sa-mi repet ca trebuie sa tin cont de intuitie!?!? :(